10/04/2009

Ne dorim de atat de multe ori sa fim normali,si tot de atatea ori nu ne gandim la ce inseamna “normal”.

Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra conceptelor filozofice referitoare la scopul vieţii umane, la normalitatea ei,am găsi o întreagă paletă discursivă. Astfel,la Socrate normalul reiese din întrebarea: „cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui?” şi afirmaţia:”orice om cu mintea sănătoasă are în vedere prin actele sale un rezultat pe care-l consideră bun”;la Platon normal este „să trăim după lumea ideilor”;la Aristotel normal este „să trăim după fiinţa ca fiinţă,şi să ne mulţumim cu „justa măsură”;stoicii consideră normal că „omul care doreşte ceea ce nu depinde de el este un sclav”;epicureii consideră normală „ataraxia” şi „înţeleptul este fericit şi sigur de fericirea sa, pentru că nu se teme de nici o pierdere”;la Decartes normal este ca „omul să vadă clar pentru a acţiona bine”;la Kant normal este să trăim după aceea „voinţă bună” căci „voinţa bună îşi dă sieşi lege”şi că este normal să ne punem cele trei întrebări fundamentale: „ce pot cunoaşte ?,ce trebuie să fac ?,ce-mi este îngăduit să sper ?”;la Freud este normal să trăim şi după inconştient ca realitate a „mecanismelor ascunse care sunt adevărata realitate”.

Astfel,conceptului de normal i se recunoaşte, în general, o latură statică şi una dinamică,una teoretică şi una practică,precum şi faptul că se leagă de un anumit finalism sau scop.

Reclame