Stau intinsa pe jos, in camera. E bine. E liniste. Simt ca retraiesc din povestile si visele noastre. Nu e un moment de nostalgie! E un sincer moment de bucurie; ca ceva a fost, ceva am avut impreuna. Nu ma refer acum la cineva anume, ci la oricare „tine” care citesti acum si ma cunosti.

Imi amintesc-poate prea devreme, ori a trecut prea mult, sau scriu eu prea tarziu despre asta, de noptile tarzii pe care le petreceam impreuna, de orele prea matinale la care ne trezeam impreuna, istoviti de discutiile precedente, de o noapte in care eu dormeam linistita, in timp ce singura ta grija era sa ma invelesti, sa nu-mi fie frig, sau sa am prin preajma orice din ceea ce mi-ar putea face rau.

Imi amintesc de dupa amiezele de iarna cu ceai cald, de linistea dintre noi cand ne uitam la un banal film, de prietenii vechi, dar buni, pe care nu i-am vazut de mult si care probabil cred ca mint cand spun ca imi este dor de ei.

Imi amintesc tarziu de copilarie, de bucuriile pe care am avut norocul sa le am.

Imi amintesc de orele in care obisnuiam sa petrecem ore in sir, fara aspune ceva, dar simteam ca e bine asa.

Imi amintesc de stradania de a incerca sa ii fac pe altii sa inteleaga-a fost inutil.

Imi amintesc de dorinta multora de a incerca sa ma schimbe, in mintea lor crezand ca asta e un lucru bun. Nu au reusit.

Imi amintesc de baile din miez de noapte in mare.

Imi amintesc din nou de iernile geroase in care prefeream sa ne plimbam pe afara, inghetand mai mult, in schimbul unui loc mai comod. Dar noua asta ne facea bine.

Imi amintesc de cand umblam de nebuni prin ploaie, cantand.

Imi amintesc de timpul in care nu-mi era frica de nimic.

Imi amintesc de multe. Dar au trecut si scriu acum zambind.

Tu iti mai amintesti ceva?

Anunțuri

Oameni…

26/12/2011

Poate ca ceea ce urmeaza sa spun , nu o sa aiba foarte mare  importanta pentru cineva ,altii nu o sa intelega ceea ce vreau, sau poate intr-un final cineva o sa se simta, dar simt o nevoie nebuna de a preciza:

m-am saturat, si am obosit sa-mi revad si aud cuvintele la anumite persoane. Am spus-o intotdeauna, si am sa o tot repet, nu sunt un exemplu de urmat.  Dar faptele, gesturile, astea sunt chestii minore in momentul asta. Urasc, detest si simt un dezgust greu de egalat atunci cand eu afirm , in nenumarate randuri , ca a scrie, pentru mine, este ca un lucru sfant. Este unul dintre lucrurile cele mai de pret pe care le am. Unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult; in viata, la mine.  Unul dintre putinele lucruri pentru care chiar sunt mandra de mine.

Probabil ca daca as vrea, as putea renunta la multe , dar nu si la asta. Pentru ca dintre toate lucrurile, pentru care lupt zi de zi, cu toti idiotii, printre toate lucrurile pe care incerc sa-i fac sa le inteleaga, ei inca NU   au realizat ce este mai important : nimeni, dar absolut nimeni, folosind cuvintele , gandurile sau faptele mele, nu va deveni, in nici un fel , mai interesant, mai iubit , mai popular.  Nu in asta consta personalitatea cuiva. Asta in cazul in care se poate numi personalitate, atunci cand cineva aduna cate ceva de la fiecare, si nu vine in lume cu nimic propriu.

Pe de alta parte, daca as vrea sa-mi recitesc cuvintele, as putea intra ori aici, ori as putea sa deschid un caiet in care le am scrise, nu sa intru pe alt asa zis blog, si sa le citesc acolo!

Sfarsit!

 Tu nu umbli deghizat?

Căci toți purtăm o mască, cu care de-acum ne indentificăm, căci o purtăm de prea mult timp.  Din când în când o mai ajustăm, o mai modificăm , câte puțin. Dar e tot inutil, așa suntem.

E decembrie și toți pozează în creștini, în mari evlavioși și oameni ai Domnului.  Cu toții zic să fim mai buni, să dăruim, să iubim. Dar oare oamenii sunt răi tot timpul anului pentru a putea încerca să fie drăguți acum? Un fel de conservare a energiei, a sentimentelor.

Dar încă mai cred că există oameni printre noi, ca mine, poate ca tine dacă încă citești asta, care încă nu se lasă impresionați de tragica bucurie a celor așa ziși milostivi.

Și poate că au observat și alții cum multe domnițe „plăpânde” și „gingașe”  își așteaptă cadoul de la Moș Crăciun , aka taticul care le crede virgine până la căsătorie și ar face orice pentru ele, iar apoi rup norma pe/sub vreo masă din cine știe ce „club” ; că doar și ele trebuie să se distreze.

Așa că, te mai întreb odată :

tu nu umbli deghizat?

<<I-am smuls călăului masca. Fața lui era plină de lacrimi. >>

!!?

17/12/2011

    Nu, nu sunt bine, nici macar ok nu e cuvântul care sa ma descrie. Nu mai e de mult asa. Si sigur nici prea curând. Nu mai am rabdarea sau energia necesara. Simt ca am luptat prea mult pentru ceva inutil. Dar parca nici nu sunt pregatita sa renunt.
Am zis mereu ceea ce credeam, am trecut peste cuvântul altora, nu l-am respectat, am fost mereu in opozitie cu ceea ce nu era corect. Am fost învatata sa stiu sa apreciez adevarul. Sa cred in el si sa respect pe cel care mi-l pune la dispozitie. Asa am si facut.
Am pus la bataie orice numai pentru a obtine ceea ce-mi doresc. Nu am pierdut niciodata. Si asta prin corectitudine. Mi-am impus ca scopul sa scuze mijloacele si inca continui cu ideea asta.
Totul este mai prejos decât visurile si idealurile noastre. Astea sunt singurele lucruri concrete si pe care nu ni le poate lua nimeni. Pentru ele se mai merita o lupta. Cu oricine. Chiar si cu noi însine.
Am facut toate astea. Pentru ca nu pun nimic mai presus decât ceea ce-mi doresc. Am fost învatata sa lupt, sa cred si sa simt. In asta consta educatia mea. In dreptate.
Nu ma schimb pentru ca nu vreau. Si chiar daca as vrea nu as putea. Sunt prea obisnuita cu mine însami!

<<Taci, nu vorbi. Nu vreau sa mai aud
Nici urletul din mine stins pe asfaltul ud! >>

 

Teona Mirovici

10/12/2011

Pentru concurs oferit de www.studentul.info 

click:  http://www.studentul.info/concurs/intrati-in-concursul-iernii-studentul-info-2011.html

Teona Mirovici