123

Anunțuri

 

“ Nu am de gand sa ma declar neputincioasa sau satula, ci am sa mai incerc putin sa gasesc in el o urma care sa ma fac sa cred ca ii pasa. Poate nu e asa doar cu mine, dar probabil ca pe mine ma afecteaza cel mai mult datorita atentiei pe care i-o acord. Totusi asta imi ia tot mai mult din energie.. din orice. Nu incerc sa dramtizez. Sau sa ma plang. La urma urmei, eu am ales asta. Eu am ales sa-i fiu alaturi. Dar gandurile mele nici macar nu mai au coerenta. E un haos si o neliniste incat nici cel mai bland glas nu ar putea linisti ceva. Dar el parca nu observa. Nu  observa ca sunt in stare sa-l ascult ore in sir, fara a spune nimic… fara a incerca sa fac ceva. . Sau poate ca nu vrea. Poate ca nelinistea mea isi gaseste linistea in povestile lui. Sau poate gandurile mele merg prea departe, si ar trebui sa se fi oprit de mult la ceva mai superficial. Insa nu cred ca de asta am eu nevoie. Nu acum. Acum mi-ar placea sa stiu ca ar vrea sa fie aici…”

“ Are ea un fel al ei de a ramane undeva adanc in gandul si in mintea mea. Lucru care de obicei nu ma deranjeaza, dar uneori parca ar fi mai bine sa nu fie acolo. Ma simt oarecum tradat. Tradat de mine insumi. De asta incerc sa ascund uneori, ce-i drept tot mai des in ultima vreme, ceea ce simt sau cred. Nu pentru ca nu as vrea-o langa mine, ci mai mult pentru ca mi-e frica sa-i arat totul. Desi stiu ca ar face fata. Simt ca ea a trecut deja prin toate astea , ca pot avea incredere si ca nu m-ar trada. Nu asa cum au facut-o altii, neasteptat de usor. Imi mint prietenii de-o viata, uneori prefacandu-ma parca prea fericit in preajma lor. Poate pentru a-i face pe ei sa se simta bine, sa nu-si faca griji, sa nu incerce sa-mi dea sfaturi. Imi place la  ea ca nici macar nu incearca sa se prefaca ingrijorata. Ar fi mereu acolo sa ma asculte, fara ca macar sa vrea sa ma sfatuiasca, ci lasandu-ma sa ma linistesc, asa cum stiu eu: povestind. Pentru ca mi-au placut mereu povestile, iar daca vreo data nu as mai putea sa-mi amintesc totul despre ea, as pastra-o ca pe o poveste, ceva vag, dar frumos, de care altii ar trebui sa stie.”

“  Fie ca ma gandesc la el, sau fie ca este in fata mea, nu pot sa nu ma gandesc ce este in mintea lui. Daca vreodata tot ce s-a intamplat a insemnat ceva. Ii stiu felul de a gandi, iar uneori este previzibil asa incat la unele intrebari imi raspund singura, fara a mai rosti nimic cu glas tare. Sau poate totul e doar in mintea mea. De fapt nici nu mai conteaza. Timpul petrecut impreuna ma linisteste. Uneori ma gandesc ca il cunosc, ca nu as mai putea afla lucruri noi, dar de fiecare data gasesc un mic loc din mintea sa neexplorat, cu noi informatii. Informatii care ma fac sa-l vreau tot mai mult. Desi uneori as vrea sa nu stiu chiar atat de multe. Nu e ca si cum nu as sti ce vreau, doar ca in unele momente ar fi mai bine pentru amandoi. Poate ar trebui sa-i spun mai multe despre ceea ce cred eu, parerile mele. Dar cuvintele dor; si cel mai adesea sunt intelese gresit. Tonul, privirea, limbajul trupului… toate acestea sunt intelese gresit. Iar uneori nu sunt constienta de ele. Le-as numi ticuri  involuntare.. dar cred ca el nu ar avea aceeasi parere. Asa i se mai intampla si lui. Are anumite gesturi de care nu-si da seama. Si care ma fac pe mine sa par absurda. Nu sunt. Sunt doar atenta la el. Nu il analizez, imi place doar sa-l privesc.

Imi place bucuria din ochii lui… dar ochii lui, cauta pe cineva..”

” Zi de zi ma gandeam la ea, si zi de zi mi se parea tot mai tragic ceea ce ne leaga. Inca nu am aflat exact despre ce anume este vorba, da stiu sigur ca exista ceva. Pe langa toate incertitudinile din viata mea, stiu sigur ca ea inca exista mereu aici cu un motiv.  Vorbind despre incertitudini, nu stiu daca prezenta ei imi face bine sau nu, daca e bine sa am incredere in ea sau nu, daca e bine sa ii ascult povestile sau daca e bine sa ma implic in viata ei. Stiu la fel de sigur, ca de multe ori, multe dintre aceste lucruri m-au tinut departe de ea. Am evitat-o incercand sa-mi dau seama ce e mai bine. Mai bine pentru mine probabil. As vrea ca mai intai sa pot defini acest „bine” la care ma tot raportez. Nici macar nu stiu ce reprezinta. Mi se pare un cliseu: „a ne fi bine”. Tot ceea ce-mi doream de fapt era sa fiu fericit. Eram fericit si totusi traiam cu o frica greu de descris. Imi dadeam seama ca ea ajunsese sa ma cunoasca si stia lucruri pe care nici eu nu as fi vrut sa le stiu despre mine. Sunt convins ca de multe ori mi-a prevazut miscarile dar nu a zis nimic, ci doar mi-a zambit. Zambetul acela imi dadea incredere in mine dar ma facea sa ma si tem de ceea ce ar fi putut spune. Pentru ca de obicei, daca eu ma blocam si nu stiam cum sa reactionez, ea avea ceva de spus. Avea ceva de spus care sa nu te condamne, ci care te facea sa vrei sa o asculti in continuare. Dar era si evaziva si mereu pregatita sa atace. Pentru ceea ce i se cuvenea, ar fi luptat o viata. Putea fi mereu cu o idee in fata celorlalti. Dar nu s-a lasat condusa de asta, s-a lasat condusa de mine si nu a incercat niciodata sa-si dea seama daca e bine asa. A incercat mereu sa ma faca sa-mi inving temerile, desi poate nu tocmai asta meritam.

Acum, acum insa nu stiu ce face. „