Poate nu ii iubesti pe toti, sau poate nu ai cum sa ii iubesti la fel. Dar trebuie sa inveti sa-i iubesti intr-un anume fel, pe fiecare in parte daca vrei sa ii pastrezi langa tine.
Dar ca sa ii apropii de tine, trebuie sa primesti sau sa fii convins de o oarecare incredere. Si cum sa te simti apropiat de cineva daca el vrea totul inainte de a oferi nimic. Si tu ai nevoie de cate ceva. In special de incredere. Insa nu e vorba de nevoile tale. Nu ii pasa nimanui de ele. Important e sa ii faci sa te vada asa cum vor ei… chiar daca nu e tocmai ceea ce esti tu. Tu esti bun. Dar nu vrei sa le arati partea asta din tine. Cand oamenii vad bun, se asteapta la bunatate; iar tu nu traiesti pentru asteptarile altora, dar nici nu vrei sa ii dezamageati. Deci cea mai buna solutie e rautatea. Unii o sa inteleaga de unde vine, altii o sa judece, iar cei mai multi vor vrea explicatii. Acestia din urma sunt cei care le merita cel mai putin. Pentru ca indifetent de motivele tale, ei nu vor fi acolo pentru a intelege sau accepta, ci pentru a judeca sau a da sfaturi. De care tu nu ai nevoie. Pentru ca te-ai creeat pe tine in asa fel incat sa iti fie bine si sa fii multumit cu ceea ce esti, nu pentru a trai asteptarile altora.

                 Deci tot ce ai putea face este sa astepti ca ei sa se hotarasca cat de mult te plac asa. Pentru ca oricat ai incerca tu sa mai repari ceva,nimeni nu va observa, ei vor avea in fata doar imaginea a ceea ce tu nu esti, comparand-o cu ceea ce ar trebui sa fii pentru ei.

http://www.youtube.com/watch?v=y2kEx5BLoC4

Anunțuri

Asa ceva…!

19/12/2012

Daca Iasul nu este orasul tuturor posibilitatilor, ar trebui sa fie!

Eu una, nu stiam ca cineva ar putea aproape sa te ia la bataie, pentru ca te-ai urcat intr-un taxi.

Daca inca nu se stiu peripetiile mele in a gasi o masina, tin sa povestesc cum astazi m-am urcat intr-una, iar o femeie urla, pentru ca nu se numeste tipat, ca disperata “domnisoooara!! Domnisoooaraa!! Coborati din masina”. Bineinteles ca a venit spre taxi, si a inceput sa traga de portiere, si de haina mea, sa ma dau jos din masina, pentru ca nu e posibil ca eu, care nu stau in statia de taxiuri sa astept, sa ma pot urca intr-unul. Ca cica nu pot astepta unde vreau eu..

Doza de penibil este cu atat mai mare cu cat tot aceasta “doamna” , care se considera a fi o persoana respectabila, incepe sa injure si sa ma faca si pe mine si pe sofer, in toate felurile, spunand ca ea nu pleaca pana cand eu nu ma dau jos din masina.

Asa cevaaa…. Greu de crezut ca se poate intampla, dar bineinteles.. eu am reusit sa patesc asa ceva..

Un oras minunat… pacat ca este locuit!

please, promise me!

18/10/2012

Promite-mi! Te rog promite-mi! Promite-mi ca nu o sa te atasezi prea tare de mine. Ca nu o sa existe sentimente. Ca nu o sa trebuiasca sa ma simt vinovata.

Promite-mi, te rog, ca nu ai sa cauti lucruri la mine care sa-ti placa.

Promite-mi ca nu o sa ai asteptari mari, ca eu sa te dezamagesc. Eu chiar nu vreau sa te dezamagesc.

Promite-mi ca nu o sa fii atat de bun cu mine incat sa-mi placi, ca sa trebuiasca sa-mi controlez reactiile.

Promite-mi ca ai sa-mi intelegi toanele, si nu o sa te sperii sau nu o sa ma invinuiesti. Sa nu ma invinuiesti pentru ceea ce sunt.

Promite-mi ca ai sa ma iei in brate cand o sa-ti zic sa pleci, si ca ai sa ma saruti usor pe frunte.

Promite-mi ca o sa mergi cu mine afara, chiar daca ploua. Plimba-te cu mine prin ploaie. Promite-mi doar ca o sa ma lasi sa ma ud in voie, si tu o sa-mi asezi parul ravasit.

Promite-mi ca o sa te gandesti la mine cand o sa auzi de mare, si ca o sa iti amintesti sclipirea din ochii mei cand o sa te uiti la stele..

Promite-mi ca nu o sa conteze nimic din ce nu e bine, si ca o sa incerci sa ma accepti asa.

Promite-mi ca o sa ma faci atenta, cand mi-am pierdut si ultimul gand in departare.

Promite-mi ca voi avea mereu si vin si dragoste si ceai.

Promite-mi ca voi avea caldura.

Promite-mi ca o sa ma lasi sa plec… atunci cand voi simti nevoia, iar eu iti promit ca ma voi intoarce.

Iti promit ca ma voi intoarce. Dar deabea dupa ce i-am regasit pe cei care imi lipsesc, dupa ce i-am iubit, dupa ce am facut orice. Am facut orice din ceea ce imi doream. Ceea ce simteam. Din ceea ce aveam de spus…

Dar mai presus de toate, nu-mi promite nimic din ce nu poti face.

Iar dupa toate astea.. eu voi fi a ta …

Și … a plecat!

18/04/2012

Am spus că nu obișnuiesc să mă atașez de lucruri care nu durează. Iar el m-a întrebat de ce sunt atât de cinică. Am răspuns că există cinism și realism. Și cred mai mult în a doua. Mi-a spus că la fel de bine există și speranța, credința, încrederea.

M-am gândit puțin înainte de a răspunde că asta vine din partea cuiva care renunță prea ușor în a crede în el sau în cei de lângă el. Care nu crede în prezumția de nevinovăție și care trebuie să cerceteze prea mult până a avea câtuși de puțină încredere. I-am spus că asta vine din partea unui om care atunci când se simte depăsit de situație, când nu mai are ce să adauge în favoarea lui, când nu mai are cu ce lupta, pleacă. Fuge. Se ascunde. Undeva cât mai departe sau în el însuși. I-am spus că nu de la un asemenea om aș vrea să primesc lecții, și mai ales nu despre viață. Pentru că dacă aș avea ceva de învățat de la el, acel lucru ar fi să renunț. Iar eu nu vreau să abandonez nimic. Cred cu tărie în ceea ce este al meu și ceea ce mi se cuvine. I-am spus că înainte de a avea credina, trebuie întâi să îți alegi lucrurile care contează cu adevărat. Să știi la ce speri. Sau la cine. Poate că speranța, încrederea, credința ne fac să părem mai puternici, mai siguri pe noi, dar fără o realitate în care să trăiești, în care să ai în ce crede , în care să ai la ce spera, în care să ai în ce să te încrezi, nu ai nimic. Nu ai nimic atunci când nu ești conștient de ceea ce e al tău.

   Și atunci a plecat!

Stau intinsa pe jos, in camera. E bine. E liniste. Simt ca retraiesc din povestile si visele noastre. Nu e un moment de nostalgie! E un sincer moment de bucurie; ca ceva a fost, ceva am avut impreuna. Nu ma refer acum la cineva anume, ci la oricare „tine” care citesti acum si ma cunosti.

Imi amintesc-poate prea devreme, ori a trecut prea mult, sau scriu eu prea tarziu despre asta, de noptile tarzii pe care le petreceam impreuna, de orele prea matinale la care ne trezeam impreuna, istoviti de discutiile precedente, de o noapte in care eu dormeam linistita, in timp ce singura ta grija era sa ma invelesti, sa nu-mi fie frig, sau sa am prin preajma orice din ceea ce mi-ar putea face rau.

Imi amintesc de dupa amiezele de iarna cu ceai cald, de linistea dintre noi cand ne uitam la un banal film, de prietenii vechi, dar buni, pe care nu i-am vazut de mult si care probabil cred ca mint cand spun ca imi este dor de ei.

Imi amintesc tarziu de copilarie, de bucuriile pe care am avut norocul sa le am.

Imi amintesc de orele in care obisnuiam sa petrecem ore in sir, fara aspune ceva, dar simteam ca e bine asa.

Imi amintesc de stradania de a incerca sa ii fac pe altii sa inteleaga-a fost inutil.

Imi amintesc de dorinta multora de a incerca sa ma schimbe, in mintea lor crezand ca asta e un lucru bun. Nu au reusit.

Imi amintesc de baile din miez de noapte in mare.

Imi amintesc din nou de iernile geroase in care prefeream sa ne plimbam pe afara, inghetand mai mult, in schimbul unui loc mai comod. Dar noua asta ne facea bine.

Imi amintesc de cand umblam de nebuni prin ploaie, cantand.

Imi amintesc de timpul in care nu-mi era frica de nimic.

Imi amintesc de multe. Dar au trecut si scriu acum zambind.

Tu iti mai amintesti ceva?

!!?

17/12/2011

    Nu, nu sunt bine, nici macar ok nu e cuvântul care sa ma descrie. Nu mai e de mult asa. Si sigur nici prea curând. Nu mai am rabdarea sau energia necesara. Simt ca am luptat prea mult pentru ceva inutil. Dar parca nici nu sunt pregatita sa renunt.
Am zis mereu ceea ce credeam, am trecut peste cuvântul altora, nu l-am respectat, am fost mereu in opozitie cu ceea ce nu era corect. Am fost învatata sa stiu sa apreciez adevarul. Sa cred in el si sa respect pe cel care mi-l pune la dispozitie. Asa am si facut.
Am pus la bataie orice numai pentru a obtine ceea ce-mi doresc. Nu am pierdut niciodata. Si asta prin corectitudine. Mi-am impus ca scopul sa scuze mijloacele si inca continui cu ideea asta.
Totul este mai prejos decât visurile si idealurile noastre. Astea sunt singurele lucruri concrete si pe care nu ni le poate lua nimeni. Pentru ele se mai merita o lupta. Cu oricine. Chiar si cu noi însine.
Am facut toate astea. Pentru ca nu pun nimic mai presus decât ceea ce-mi doresc. Am fost învatata sa lupt, sa cred si sa simt. In asta consta educatia mea. In dreptate.
Nu ma schimb pentru ca nu vreau. Si chiar daca as vrea nu as putea. Sunt prea obisnuita cu mine însami!

<<Taci, nu vorbi. Nu vreau sa mai aud
Nici urletul din mine stins pe asfaltul ud! >>

 

Teona Mirovici

10/12/2011

Pentru concurs oferit de www.studentul.info 

click:  http://www.studentul.info/concurs/intrati-in-concursul-iernii-studentul-info-2011.html

Teona Mirovici