Tu nu umbli deghizat?

Căci toți purtăm o mască, cu care de-acum ne indentificăm, căci o purtăm de prea mult timp.  Din când în când o mai ajustăm, o mai modificăm , câte puțin. Dar e tot inutil, așa suntem.

E decembrie și toți pozează în creștini, în mari evlavioși și oameni ai Domnului.  Cu toții zic să fim mai buni, să dăruim, să iubim. Dar oare oamenii sunt răi tot timpul anului pentru a putea încerca să fie drăguți acum? Un fel de conservare a energiei, a sentimentelor.

Dar încă mai cred că există oameni printre noi, ca mine, poate ca tine dacă încă citești asta, care încă nu se lasă impresionați de tragica bucurie a celor așa ziși milostivi.

Și poate că au observat și alții cum multe domnițe „plăpânde” și „gingașe”  își așteaptă cadoul de la Moș Crăciun , aka taticul care le crede virgine până la căsătorie și ar face orice pentru ele, iar apoi rup norma pe/sub vreo masă din cine știe ce „club” ; că doar și ele trebuie să se distreze.

Așa că, te mai întreb odată :

tu nu umbli deghizat?

<<I-am smuls călăului masca. Fața lui era plină de lacrimi. >>

Toată activitatea asta, toate pizdutele care nu au treabă, totul, îmi consumă prea mult din energie. Şi simt că am să ajung foarte curând într-un punct în care nu o să-mi mai pese nici măcar de cei mai dragi oameni. Iar asta a început deja. Şi a început prin a mă plânge de fiecare lucru pe care îl faci. Începe prin nemulţumire. Nu mai pot. Nu vreau să mai fiu eu singura care se străduieşte să fim fericiţi. Nu fericirea tuturor depinde de mine. De fapt, a nimănui nu depinde de mine. Nu eu sunt cea care trebuie să tot încerce să se abţină, să fie calmă, să nu înjure printre dinţi, să se poarte frumos şi să vă facă pe voi fericiţi!
Nu mie ar trebui să-mi pese atât de mult de cei din jur.