„But I never told you” [1]

” Zi de zi ma gandeam la ea, si zi de zi mi se parea tot mai tragic ceea ce ne leaga. Inca nu am aflat exact despre ce anume este vorba, da stiu sigur ca exista ceva. Pe langa toate incertitudinile din viata mea, stiu sigur ca ea inca exista mereu aici cu un motiv.  Vorbind despre incertitudini, nu stiu daca prezenta ei imi face bine sau nu, daca e bine sa am incredere in ea sau nu, daca e bine sa ii ascult povestile sau daca e bine sa ma implic in viata ei. Stiu la fel de sigur, ca de multe ori, multe dintre aceste lucruri m-au tinut departe de ea. Am evitat-o incercand sa-mi dau seama ce e mai bine. Mai bine pentru mine probabil. As vrea ca mai intai sa pot defini acest „bine” la care ma tot raportez. Nici macar nu stiu ce reprezinta. Mi se pare un cliseu: „a ne fi bine”. Tot ceea ce-mi doream de fapt era sa fiu fericit. Eram fericit si totusi traiam cu o frica greu de descris. Imi dadeam seama ca ea ajunsese sa ma cunoasca si stia lucruri pe care nici eu nu as fi vrut sa le stiu despre mine. Sunt convins ca de multe ori mi-a prevazut miscarile dar nu a zis nimic, ci doar mi-a zambit. Zambetul acela imi dadea incredere in mine dar ma facea sa ma si tem de ceea ce ar fi putut spune. Pentru ca de obicei, daca eu ma blocam si nu stiam cum sa reactionez, ea avea ceva de spus. Avea ceva de spus care sa nu te condamne, ci care te facea sa vrei sa o asculti in continuare. Dar era si evaziva si mereu pregatita sa atace. Pentru ceea ce i se cuvenea, ar fi luptat o viata. Putea fi mereu cu o idee in fata celorlalti. Dar nu s-a lasat condusa de asta, s-a lasat condusa de mine si nu a incercat niciodata sa-si dea seama daca e bine asa. A incercat mereu sa ma faca sa-mi inving temerile, desi poate nu tocmai asta meritam.

Acum, acum insa nu stiu ce face. „