and maybe.. i’m right

Give me one reason to stay here!

                 Poate nu ii iubesti pe toti, sau poate nu ai cum sa ii iubesti la fel. Dar trebuie sa inveti sa-i iubesti intr-un anume fel, pe fiecare in parte daca vrei sa ii pastrezi langa tine.
Dar ca sa ii apropii de tine, trebuie sa primesti sau sa fii convins de o oarecare incredere. Si cum sa te simti apropiat de cineva daca el vrea totul inainte de a oferi nimic. Si tu ai nevoie de cate ceva. In special de incredere. Insa nu e vorba de nevoile tale. Nu ii pasa nimanui de ele. Important e sa ii faci sa te vada asa cum vor ei… chiar daca nu e tocmai ceea ce esti tu. Tu esti bun. Dar nu vrei sa le arati partea asta din tine. Cand oamenii vad bun, se asteapta la bunatate; iar tu nu traiesti pentru asteptarile altora, dar nici nu vrei sa ii dezamageati. Deci cea mai buna solutie e rautatea. Unii o sa inteleaga de unde vine, altii o sa judece, iar cei mai multi vor vrea explicatii. Acestia din urma sunt cei care le merita cel mai putin. Pentru ca indifetent de motivele tale, ei nu vor fi acolo pentru a intelege sau accepta, ci pentru a judeca sau a da sfaturi. De care tu nu ai nevoie. Pentru ca te-ai creeat pe tine in asa fel incat sa iti fie bine si sa fii multumit cu ceea ce esti, nu pentru a trai asteptarile altora.

                 Deci tot ce ai putea face este sa astepti ca ei sa se hotarasca cat de mult te plac asa. Pentru ca oricat ai incerca tu sa mai repari ceva,nimeni nu va observa, ei vor avea in fata doar imaginea a ceea ce tu nu esti, comparand-o cu ceea ce ar trebui sa fii pentru ei.

http://www.youtube.com/watch?v=y2kEx5BLoC4

Asa ceva…!

Daca Iasul nu este orasul tuturor posibilitatilor, ar trebui sa fie!

Eu una, nu stiam ca cineva ar putea aproape sa te ia la bataie, pentru ca te-ai urcat intr-un taxi.

Daca inca nu se stiu peripetiile mele in a gasi o masina, tin sa povestesc cum astazi m-am urcat intr-una, iar o femeie urla, pentru ca nu se numeste tipat, ca disperata “domnisoooara!! Domnisoooaraa!! Coborati din masina”. Bineinteles ca a venit spre taxi, si a inceput sa traga de portiere, si de haina mea, sa ma dau jos din masina, pentru ca nu e posibil ca eu, care nu stau in statia de taxiuri sa astept, sa ma pot urca intr-unul. Ca cica nu pot astepta unde vreau eu..

Doza de penibil este cu atat mai mare cu cat tot aceasta “doamna” , care se considera a fi o persoana respectabila, incepe sa injure si sa ma faca si pe mine si pe sofer, in toate felurile, spunand ca ea nu pleaca pana cand eu nu ma dau jos din masina.

Asa cevaaa…. Greu de crezut ca se poate intampla, dar bineinteles.. eu am reusit sa patesc asa ceva..

Un oras minunat… pacat ca este locuit!

Bine. Pa!

Ok. Pleaca. Nu e nici o problema. Ai permisiunea mea. Nu o sa te rog sa ramai. Nu o sa spun nici ca-mi vei lipsi, nici macar ca o sa te astept … dar crede-ma: nici eu nu promit ca atunci cand te vei intoarce voi mai simti ceva pentru tine. Nu o sa spun ca mi-a fost dor, sau ca ma bucur ca te-ai intors. Nu o sa te intreb daca te-ai simtit bine, sau daca mi-ai simtit lipsa.

In schimb, la fiecare rasarit pe care il vei vedea, gandul sa te duca la cel in care ai fost cu mine. La fiecare ninsoare care va cadea.. sa te gandesti la mine.. doar ne-am petrecut iernile impreuna. La fiecare ploaie pe care o vei simti, .. o sa-ti amintesti cum ma simteai pe mine..

Cu toate astea, sper sa-ti fie bine!

please, promise me!

Promite-mi! Te rog promite-mi! Promite-mi ca nu o sa te atasezi prea tare de mine. Ca nu o sa existe sentimente. Ca nu o sa trebuiasca sa ma simt vinovata.

Promite-mi, te rog, ca nu ai sa cauti lucruri la mine care sa-ti placa.

Promite-mi ca nu o sa ai asteptari mari, ca eu sa te dezamagesc. Eu chiar nu vreau sa te dezamagesc.

Promite-mi ca nu o sa fii atat de bun cu mine incat sa-mi placi, ca sa trebuiasca sa-mi controlez reactiile.

Promite-mi ca ai sa-mi intelegi toanele, si nu o sa te sperii sau nu o sa ma invinuiesti. Sa nu ma invinuiesti pentru ceea ce sunt.

Promite-mi ca ai sa ma iei in brate cand o sa-ti zic sa pleci, si ca ai sa ma saruti usor pe frunte.

Promite-mi ca o sa mergi cu mine afara, chiar daca ploua. Plimba-te cu mine prin ploaie. Promite-mi doar ca o sa ma lasi sa ma ud in voie, si tu o sa-mi asezi parul ravasit.

Promite-mi ca o sa te gandesti la mine cand o sa auzi de mare, si ca o sa iti amintesti sclipirea din ochii mei cand o sa te uiti la stele..

Promite-mi ca nu o sa conteze nimic din ce nu e bine, si ca o sa incerci sa ma accepti asa.

Promite-mi ca o sa ma faci atenta, cand mi-am pierdut si ultimul gand in departare.

Promite-mi ca voi avea mereu si vin si dragoste si ceai.

Promite-mi ca voi avea caldura.

Promite-mi ca o sa ma lasi sa plec… atunci cand voi simti nevoia, iar eu iti promit ca ma voi intoarce.

Iti promit ca ma voi intoarce. Dar deabea dupa ce i-am regasit pe cei care imi lipsesc, dupa ce i-am iubit, dupa ce am facut orice. Am facut orice din ceea ce imi doream. Ceea ce simteam. Din ceea ce aveam de spus…

Dar mai presus de toate, nu-mi promite nimic din ce nu poti face.

Iar dupa toate astea.. eu voi fi a ta …

Hai toata lumea, in Vama!

Om fi noi nebuni, dar altii sunt ipocriti.

Cam la asta se reduce. Anul trecut, cand noi plecam in Vama, toata lumea incepea cu replici de genul “aaaa cum puteti merge acolo, e plin de drogati” , “aa  sunt numai oameni ciudati acolo” ,”ce va place asa mult la acel loc” etc etc… Anul acesta in schimb, parca singurul loc de unde se mai dadeau check in-uri, era Vama. Nu la fel cum ne-o aduceam noi aminte de anul trecut, sau altii din anii precedenti, ci plina de pipite si baietei care nu-si gaseau locul acolo…

Asa ca ma scuzati, voi cei care ascultati orice altceva decat ce e specific Vamii, iar in oras stati numai in cluburi de fite si cele mai inainte pretentii, ce cautati acolo? … Nu mai bine, lasati voi Vama celor care nu au nevoie sa mearga machiati pe plaja, care nu stau la hotel cu piscina sau celor fara tocuri si fara limuzina?…

Femei

“-   Trebuie sa plec.

–     Te duci sa o vezi pe Dee Dee?

–     Nu fi caraghioasa, exista un motiv.

–     Ai spus ca totul s-a terminat.

–         Da, s-a terminat. Vreau doar sa nu o ranesc prea tare. Vreau sa-i explic ce s-a intamplat. Oamenii sunt prea reci unul cu altul. Nu vreau sa revina la mine, vreau doar sa-i explic ce s-a intamplat ca sa poata intelege.

–         Vrei sa o futi.

–         Nu , nu vreau s-o fut. Nu prea imi venea s-o fut nici cand eram cu ea. Vreau doar sa-i explic.

–         Nu-mi prea place chestia asta…

–         Lasa-ma sa o fac. Vreau doar sa clarific lucrurile. Am sa ma intorc repede. “

if you know what i mean

 

Și … a plecat!

Am spus că nu obișnuiesc să mă atașez de lucruri care nu durează. Iar el m-a întrebat de ce sunt atât de cinică. Am răspuns că există cinism și realism. Și cred mai mult în a doua. Mi-a spus că la fel de bine există și speranța, credința, încrederea.

M-am gândit puțin înainte de a răspunde că asta vine din partea cuiva care renunță prea ușor în a crede în el sau în cei de lângă el. Care nu crede în prezumția de nevinovăție și care trebuie să cerceteze prea mult până a avea câtuși de puțină încredere. I-am spus că asta vine din partea unui om care atunci când se simte depăsit de situație, când nu mai are ce să adauge în favoarea lui, când nu mai are cu ce lupta, pleacă. Fuge. Se ascunde. Undeva cât mai departe sau în el însuși. I-am spus că nu de la un asemenea om aș vrea să primesc lecții, și mai ales nu despre viață. Pentru că dacă aș avea ceva de învățat de la el, acel lucru ar fi să renunț. Iar eu nu vreau să abandonez nimic. Cred cu tărie în ceea ce este al meu și ceea ce mi se cuvine. I-am spus că înainte de a avea credina, trebuie întâi să îți alegi lucrurile care contează cu adevărat. Să știi la ce speri. Sau la cine. Poate că speranța, încrederea, credința ne fac să părem mai puternici, mai siguri pe noi, dar fără o realitate în care să trăiești, în care să ai în ce crede , în care să ai la ce spera, în care să ai în ce să te încrezi, nu ai nimic. Nu ai nimic atunci când nu ești conștient de ceea ce e al tău.

   Și atunci a plecat!

“But I never told you”[4]

 

“ Nu am de gand sa ma declar neputincioasa sau satula, ci am sa mai incerc putin sa gasesc in el o urma care sa ma fac sa cred ca ii pasa. Poate nu e asa doar cu mine, dar probabil ca pe mine ma afecteaza cel mai mult datorita atentiei pe care i-o acord. Totusi asta imi ia tot mai mult din energie.. din orice. Nu incerc sa dramtizez. Sau sa ma plang. La urma urmei, eu am ales asta. Eu am ales sa-i fiu alaturi. Dar gandurile mele nici macar nu mai au coerenta. E un haos si o neliniste incat nici cel mai bland glas nu ar putea linisti ceva. Dar el parca nu observa. Nu  observa ca sunt in stare sa-l ascult ore in sir, fara a spune nimic… fara a incerca sa fac ceva. . Sau poate ca nu vrea. Poate ca nelinistea mea isi gaseste linistea in povestile lui. Sau poate gandurile mele merg prea departe, si ar trebui sa se fi oprit de mult la ceva mai superficial. Insa nu cred ca de asta am eu nevoie. Nu acum. Acum mi-ar placea sa stiu ca ar vrea sa fie aici…”

„But I never told you”[3]

“ Are ea un fel al ei de a ramane undeva adanc in gandul si in mintea mea. Lucru care de obicei nu ma deranjeaza, dar uneori parca ar fi mai bine sa nu fie acolo. Ma simt oarecum tradat. Tradat de mine insumi. De asta incerc sa ascund uneori, ce-i drept tot mai des in ultima vreme, ceea ce simt sau cred. Nu pentru ca nu as vrea-o langa mine, ci mai mult pentru ca mi-e frica sa-i arat totul. Desi stiu ca ar face fata. Simt ca ea a trecut deja prin toate astea , ca pot avea incredere si ca nu m-ar trada. Nu asa cum au facut-o altii, neasteptat de usor. Imi mint prietenii de-o viata, uneori prefacandu-ma parca prea fericit in preajma lor. Poate pentru a-i face pe ei sa se simta bine, sa nu-si faca griji, sa nu incerce sa-mi dea sfaturi. Imi place la  ea ca nici macar nu incearca sa se prefaca ingrijorata. Ar fi mereu acolo sa ma asculte, fara ca macar sa vrea sa ma sfatuiasca, ci lasandu-ma sa ma linistesc, asa cum stiu eu: povestind. Pentru ca mi-au placut mereu povestile, iar daca vreo data nu as mai putea sa-mi amintesc totul despre ea, as pastra-o ca pe o poveste, ceva vag, dar frumos, de care altii ar trebui sa stie.”

“But I never told you” [2]

“  Fie ca ma gandesc la el, sau fie ca este in fata mea, nu pot sa nu ma gandesc ce este in mintea lui. Daca vreodata tot ce s-a intamplat a insemnat ceva. Ii stiu felul de a gandi, iar uneori este previzibil asa incat la unele intrebari imi raspund singura, fara a mai rosti nimic cu glas tare. Sau poate totul e doar in mintea mea. De fapt nici nu mai conteaza. Timpul petrecut impreuna ma linisteste. Uneori ma gandesc ca il cunosc, ca nu as mai putea afla lucruri noi, dar de fiecare data gasesc un mic loc din mintea sa neexplorat, cu noi informatii. Informatii care ma fac sa-l vreau tot mai mult. Desi uneori as vrea sa nu stiu chiar atat de multe. Nu e ca si cum nu as sti ce vreau, doar ca in unele momente ar fi mai bine pentru amandoi. Poate ar trebui sa-i spun mai multe despre ceea ce cred eu, parerile mele. Dar cuvintele dor; si cel mai adesea sunt intelese gresit. Tonul, privirea, limbajul trupului… toate acestea sunt intelese gresit. Iar uneori nu sunt constienta de ele. Le-as numi ticuri  involuntare.. dar cred ca el nu ar avea aceeasi parere. Asa i se mai intampla si lui. Are anumite gesturi de care nu-si da seama. Si care ma fac pe mine sa par absurda. Nu sunt. Sunt doar atenta la el. Nu il analizez, imi place doar sa-l privesc.

Imi place bucuria din ochii lui… dar ochii lui, cauta pe cineva..”

„But I never told you” [1]

” Zi de zi ma gandeam la ea, si zi de zi mi se parea tot mai tragic ceea ce ne leaga. Inca nu am aflat exact despre ce anume este vorba, da stiu sigur ca exista ceva. Pe langa toate incertitudinile din viata mea, stiu sigur ca ea inca exista mereu aici cu un motiv.  Vorbind despre incertitudini, nu stiu daca prezenta ei imi face bine sau nu, daca e bine sa am incredere in ea sau nu, daca e bine sa ii ascult povestile sau daca e bine sa ma implic in viata ei. Stiu la fel de sigur, ca de multe ori, multe dintre aceste lucruri m-au tinut departe de ea. Am evitat-o incercand sa-mi dau seama ce e mai bine. Mai bine pentru mine probabil. As vrea ca mai intai sa pot defini acest „bine” la care ma tot raportez. Nici macar nu stiu ce reprezinta. Mi se pare un cliseu: „a ne fi bine”. Tot ceea ce-mi doream de fapt era sa fiu fericit. Eram fericit si totusi traiam cu o frica greu de descris. Imi dadeam seama ca ea ajunsese sa ma cunoasca si stia lucruri pe care nici eu nu as fi vrut sa le stiu despre mine. Sunt convins ca de multe ori mi-a prevazut miscarile dar nu a zis nimic, ci doar mi-a zambit. Zambetul acela imi dadea incredere in mine dar ma facea sa ma si tem de ceea ce ar fi putut spune. Pentru ca de obicei, daca eu ma blocam si nu stiam cum sa reactionez, ea avea ceva de spus. Avea ceva de spus care sa nu te condamne, ci care te facea sa vrei sa o asculti in continuare. Dar era si evaziva si mereu pregatita sa atace. Pentru ceea ce i se cuvenea, ar fi luptat o viata. Putea fi mereu cu o idee in fata celorlalti. Dar nu s-a lasat condusa de asta, s-a lasat condusa de mine si nu a incercat niciodata sa-si dea seama daca e bine asa. A incercat mereu sa ma faca sa-mi inving temerile, desi poate nu tocmai asta meritam.

Acum, acum insa nu stiu ce face. „

was there. did that.

barbatilor le e frica, iar femeile sunt niste ipocrite. cam asa incepe. ele isi expria dorinta pentru o dragoste adevarata, iar ei… lor le ia foarte mult sa se hotarasca ce vor. de fapt, nu e chiar asa; pentru fiecare dintre ei, fie ca e vorba de dragoste sau doar de o aventura, sunt doar niste liste.  cu cati au fost, unde au fost, cu cati s-au culcat, pe care le-au parasit.. e vorba doar de parerea lor despre ei insisi, care trebuie sa fie cat mai buna, pentru a putea incerca sa-i faca si pe cei din jur sa creada la fel.

nu prea conteaza nimic ce e adevarat din noi, ci doar cum ne percep ceilalti.

De la 10 ani, in strada pentru a protesta

N-am avut niciodata o pasiune deosebita pentru politica. Desi,precizez  ca am fost impresionata de ceea ce se petrece acum in strada. Dar n-am sa detaliez pe tema asta prea mult pentru ca deja s-au comentat destule si s-au inteles putine.

Sunt doua lucruri pe care vreau sa le mentionez:

1.      despre acei oameni , care fara prea multa cultura s-au apucat sa comenteze despre acest subiect, pe un ton plin de dezgust, scarba, indiferenta. S-au pus intrebari precum “pentru ce naiba se agita astia ma?” “da ce, ei  nu au ce face acasa, de ce se agita?”. As da eu un raspuns la asta, si as spune ca poate au iesit in strada ca sa  lupte pentru ceva mai buna, sa nu mai planga maicata seara ca nu are ce sa-ti dea de mancare, ca ceri bani ca disperatul in fiecare zi, ca singura ta grija e sa te spargi prin spatele vreo unui bloc, iar ai ai tai trebuie sa te intretina. As mai putea spune, ca daca esti atat de idiot, incat sa nu intelegi macar asta, ai putea macar sa nu mai pui astefel de intrebari. Uneori tacerea te face sa pari mai destept.

2.      despre un pusti, de 10 ani, elev in clasa a IVa  care i-a spus mamei ca merge la joaca, dar de fapt s-a dus la protest. A venit apoi la televiziune, si a vorbit atat de clar cum ca presedintele ne triseaza, toti cei care sunt la conducere sunt niste hoti care in loc sa aiba grija de popor se gandesc doar la ei insisi si cum nu i-a fost frica sa mearga sa lupte alaturi de ceilalti , desi unii l-au indemnat sa mearga acasa, pentru ca este prea mic. Era mandru ca cineva a avut atata incredere in el incat i-a dat sa fluture drapelul. Pentru prima data am citit sinceritatea pe chipul cuiva. Pe un astfel de om, desi are 10 ani, eu l-as aprecia; nu pe cei care lupta pentru mai bine din fata monitorului, cu like-uri pe facebook, stand comod in pat.

<<Îngerii mor de ispita din lume

și cine ajunge, hai spune-mi, în rai? >>